Astăzi, privatizarea şi competiţia economică sunt în pericol să fie sacrificate asemenea lui Cleobis şi Biton din legendă. Cei doi fii ai unei preotese a Herei, soţia lui Zeus. Cum mama lor trebuia să ajungă în sanctuar pentru a aduce un sacrificiu, iar caii nu soseau, s-au înhămat ei la căruţă. Au ajuns la vreme, dar din cauza epuizării au murit. Dacă societatea nu va opri, cât mai e timp, sacrificarea acestor două valori, vom aştepta zadarnic bunăstarea visată.

Cazul CFR marfă iese din discuţie. Aici, procesul de privatizare e în curs de desfăşurare şi nu pot fi încă trase concluzii. Dar pericolul pleacă de la suita de privatizări care au eşuat pentru că n-au fost bine pregătite. Şi de la suita acelor privatizări care au trecut prin toate fazele prevăzute de lege, până la schimbarea proprietarului. Mai puţin una, pe care legea n-o prevede, deşi este esenţială. Şi anume: s-a trecut în grabă la „restructurări” de personal, încropite în scopul obţinerii unei brume de productivitate, în loc să se facă restructurări adevărate, care să aducă mai multe locuri de muncă şi mai multă performanţă în muncă. Astfel de eşecuri compromit şi privatizarea, şi competiţia.

Totodată, e păstrată o asurzitoare tăcere în legătură cu privatizările de succes. Deşi PIB-ul ţării, atât cât este, e făcut în cea mai mare parte în companiile cu capital privat. Deşi exportul ţării, ajuns la recorduri istorice, e făcut aproape în totalitate în companii cu capital privat, cele mai multe cu investiţii străine directe. Sunt, în România, câteva sute de mii de investitori privaţi care împing căruţa economiei.

E drept că sunt mulţi şi cei care, prin atitudini, prin comportament, prin ignoranţă, prin extravaganţă şi prin preocuparea exclusivă pentru „tunuri” aruncă o mare pată neagră pe obrazul noţiunii de privatizare. Cei mai mulţi însă, masa critică, au pus pe roate privatizări