- argument -

Prima asociaţie agricolă şi de credit mutual a apărut înaintea României moderne, în 1855, la Brăila, şi se numea „Înfrăţirea“. Apoi, statul român a încercat mereu să promoveze economia rurală prin asociativitate. În 1935 a apărut Legea Cooperaţiei, în care erau prevăzute următoarele entităţi: Banca centrală „Cooperativa“, Centrala Cooperativă de Producţie, Aprovizionare şi Valorificare a Produselor Agricole, Centrala Cooperativă de Consum, Centrala Cooperativă de Îndrumare, Organizare şi Control şi Casa Centrală a Cooperaţiei. Urmăriţi de cîte ori apare cuvîntul „cooperativă“ în această înşiruire şi vă daţi seama că încă nu apucase să aibă faima urîtă pe care i-a adus-o comunismul. Dilema structurală a agriculturii româneşti era, atunci, asemănătoare cu cea din prezent: foarte mulţi proprietari, cu foarte puţin teren. Atitudinea insensibilă a multora, cînd aud despre asta, e de genul: „Păi, să vîndă terenul şi să facă altceva.“ Problema e că vorbim de mase de oameni care nu prea au alternative şi depind de acest pămînt. Soluţia evidentă, atunci şi acum, e să se asocieze.

Într-un fel, România interbelică urma, încet, trendul european: agricultorii se asociau. În 1939 existau 5365 de cooperative, cu 1.033.966 membri. Acum, cuvîntul „cooperativă“ ne invocă confiscarea de facto a pămîntului şi obligarea ţăranilor să lucreze la comun. De fapt, cooperativa, atunci, însemna mai degrabă punerea în comun a producţiei, pentru a putea intra pe piaţă în condiţii mai bune. Cooperativa mai însemna împrumuturi mutuale şi acces la tehnologie în comun. Acea dezvoltare lentă, dar naturală, a fost sugrumată de experimentul comunist al CAP-urilor.

Totuşi, au trecut 23 de ani. Problema rămîne aceeaşi ca în interbelic. E nevoie de a treia venire a cooperativei. Ciclul istoric se reia enervant de exact: România face lent ceea ce s-a întîmplat în Occident