Aş fi vrut să vă povestesc astăzi despre concediul petrecut la Bran, dar am decis să amân ca să vă spun despre vacanţa petrecută în Muntenegru. Când am aflat, zilele trecute, despre tragedia din Muntenegru am simţit nevoia să mă aşez. Atâţia oameni, atâtea suflete…

În septembrie 2008 am plecat şi noi spre Muntenegru cu trenul. A fost destul de greu cu biletele, pentru că doamnele de la gara Focşani nu prea auziseră nici de ţară, nici de capitală – Podgoriţa. Până la urmă s-a rezolvat şi am plecat cu trenul din Focşani, am schimbat un tren în Bucureşti şi altul în Belgrad. Pe drumul de la Belgrad la Podgoriţa eram atât de obosiţi încât deşi vedeam prăpăstiile nu prea conştientizam pericolul. Am ajuns la Podgoriţa seara şi am luat un autobuz până la Budva, care era destinaţia noastră. Nici atunci nu am văzut mare lucru. Abia când am terminat concediul şi ne-am întors de la Budva la Podgoriţa pe timp de zi şi odihniţi am conştientizat prin ce am trecut. Era muntele, era drumul în mare parte fără parapete şi erau prăpăstiile. Mi-a fost atât de frică încât nu mi-am dezlipit mâinile de pe bara din faţa scaunului. Deşi vroiam să nu mă uit pe geam, privirea mi se ducea spre hău. Mi s-a părut una dintre cele mai lungi călătorii.

Ştiind acum care e realitatea, n-am închis un ochi în tren, pe drumul de la Podgoriţa la Belgrad. Îmi închipuiam că ceva, un pod, şinele de cale ferată se vor rupe şi ne vom prăbuşi în prăpăstiile acelea fără fund, ne vom rupe oasele izbiţi de stânci. A fost un coşmar ce-mi părea atunci fără sfârşit.

Dar vacanţa în Muntenegru a fost un vis. Ne-am cazat la un hotel mic în Budva, unde totul sclipea de curăţenie şi unde peisajul de la balcon era mirific. Când am ajuns prima oară pe plajă, am crezut iarăşi că visez. Ne-am petrecut timpul în mare parte în vechea cetate, unde un restaurant chinezesc ne-a hrănit şi mult şi bi