Când cei doi tineri au intrat în sala mare a bibliotecii, mai era ceva vreme până la momentul la care trebuia să înceapă lansarea cărţii „Cuvintele”. Ziua însemna mult pentru ei.

Cel puţin atunci nu exista nimic mai important care să-i fascineze într-atât cum o făceau versurile la care trudiseră într-un fel sau altul. Aşa lăsau să se înţeleagă. Doar trudă este creaţia, lucrul cu verbul, cu imaginea, cu amintirea, dominante când esenţa vieţii devine tributară cu excelenţă poeziei şi numai poeziei. Când stai şi socoteşti că este vorba despre doi studenţi care scriu poezie în anul de graţie 2013, e cam greu să admiţi că aşa ceva e posibil. Romantismul, revolta, frazele meşteşugite în slujba adevărului şi dreptăţii s-ar potrivi mai bine cu o stradă plină cu trăsuri şi cavaleri. Acum parcurile sunt invadate de adolescenţi copleşiţi de tehnologie sau măcinaţi de gândul plecării în altă ţară, unde banul să tragă la ban. Ştie şi copilul de o şchioapă că în România sărăcia trage la sărăcie. Orice ar fi fost, Florin Iulian Foca şi Alexandru Stan îşi imaginaseră poate că în acea zi la Biblioteca ,,Tudor Flondor” sala va fi arhiplină, iar ei îşi vor citi poemele în ropote de aplauze. Aşa ne imaginăm cu toţii cei care tipărim câte un volum, fie el şi neînsemnat. Orgoliul autorului îmbrăcat în haina unei celebrităţi iluzorii e primul pas spre dezamăgire, când cel care scrie este tânăr şi neîncercat de viaţă. Timpul te ajută să înţelegi că sărbătoarea cărţii pe care ai dus-o la bun sfârşit e atât de încărcată de semnificaţii încât aproape că nu ai avea nevoie de lansări sau spectatori ocazionali. S-a scris deja că odată apărută cartea nu-ţi mai aparţine, îşi are drumul ei, independent de tine. Poate de aceea şi cartea celor doi şi-a croit cu discreţie traiectoria, iar dialogul între cei prezenţi a fost lipsit de formalisme, preceptele înguste fiind oricum rezervate în a