Pentru amatorii de politică şi de fotbal, această perioadă este în mod normal una moartă. Pentru iubitorii de spectacol sportiv televizat, sfârşit de iunie şi început de iulie înseamnă, negreşit, Wimbledon şi Turul Franţei, două competiţii pe cât de diferite, pe atât de prestigioase ca anvergură şi impact.

Multe se pot spune despre aceste două evenimente reper, atât în plan sportiv, cât şi în cel al tradiţiei, un fel de campionate mondiale neoficiale pentru sporturile lor, tenis de câmp şi ciclism. Dincolo de asta şi în plus, ele sunt evenimente culturale care exercită un soi de magie ce ţine treaz interesul lumii întregi de zeci, aproape sute de ani. Şi nu-i nimic complicat în chestiunea cu inclusivismul şi exclusivismul. De fapt, suntem obişnuiţi să înţelegem lumea de astăzi prin aceste perspective simple, dar nu lipsite de temei, precum excepţionalismul american, rigorismul nemţesc, sentimentalismul rus sau ... balcanismul românesc.

De multe ori, farmecul lucrurilor stă în detalii, indiferent dacă sunt englezeşti sau franţuzeşti. Wimbledon-ul şi Turul Franţei sunt două competiţii majore cu o durată de două-trei săptămâni, din care una de suprapunere, rupând lumea sportului în două, lucru care nu se întâmplă prea des în calendarul internaţional, avid de audienţă şi de bani. Şi totuşi, francezii şi englezii au şi aici de împărţit ceva, niciunul nevrând să cedeze. Passons! Cum să te împarţi, cine merită mai multă atenţie şi de ce? Desigur că bătălia globală a fost tranşată de mult de limba engleză, e drept şi cu ajutorul a două vehicule imbatabile, cum au fost muzica şi America, dar paradoxul rămâne. Căci exclusivişti, cum ştim, adică nefiind de acord decât cu ei înşişi, sunt englezii, nu francezii. Asta, un fel de comportament insular, îi face pe ei să se comporte altfel, să gândească diferit, să circule pe stânga, să-şi aibe religie separată,