Ana Ştirbu a zăcut până spre dimineaţă. O rugase pe Rosamunda s-o lase singură, să se liniştească. A acceptat ceaiul fierbinte. A acceptat şi ceşcuţa cu rom. Nu băuse niciodată rom. Când l-a turnat în ceai era sigură că Rosamunda, care era de faţă, n-o va mai deranja până la ziuă. Avea nevoie să-şi reamintească tot ce se petrecuse, fără să fie tulburată.

Niciodată nu-şi acceptase starea de amantă en titre a celui mai mare scriitor în viaţă. Era măgulitor. Ştia că e invidiată, o mulţime de femei şi-ar fi dorit să fie în locul ei. Dar pe ea n-o mulţumea. Şuşotelile de admiraţie le lua ca pe bârfe. Se simţea plebee, fiinţă de categoria a doua, murdară. Ieşea în lume cu Emil Sorescu, erau nelipsiţi de la sindrofii simandicoase, cunoscuseră oameni care se ridicaseră pe scara socială şi căzuseră, dispărând, alţii în privirile cărora sclipea dorul de a parveni mai repede. Nu era lumea ei, ci doar o lume în care trăia, iar pentru Emil o lume fără de care n-ar mai fi avut vreun rost, pentru că îi oferea subiectele.

Nu lipsiseră bărbaţii care o măsurau hulpavi din priviri, lăsând-o să le înţeleagă dorinţa, numai că nu spuneau dacă poţi fi a lui, poţi fi şi a mea. Zâmbetul ei dispreţuitor îi paraliza, dădeau înapoi. Ştia că unii îi deveniseră în clipa următoare duşmani şi se alăturau mulţimii care colporta bârfe despre ea. A durut-o în primii ani, pe urmă se amuza. Când îi revedea, îi provoca pe cei care nu-şi ascunseseră pofta pe vremuri şi fuseseră respinşi, făcându-i să priceapă cât de ridicoli fuseseră.

Dacă era întrebată, vorbea despre prietenia ei cu scriitorul, marea literatură e plină de prietenii platonice între creatori şi muzele lor, nu putea fi contrazisă. Mustăceau doar la auzul cuvântului muză.

La începuturi, Emil Sorescu era dornic s-o vadă mai des şi mai mult. Petreceau multe nopţi cu pasiune. Când a aflat că nu putea avea copii, pa