Se pare că preocuparea pentru siluetă şi pentru kilogramele în plus sau în minus este una dintre cele primordiale ale zilelor noastre. Poţi să scrii ceva senzaţional, să fii foarte fericit sau nefericit, să ai o revelaţie fundamentală în ce priveşte sensul lumii – şi, totuşi, (aproape) nimic nu va conta mai mult în ochii celor din jur decît un număr de kilograme în plus sau în minus.
Îmi aduc aminte că, după ce am născut, a urmat, cum e şi de aşteptat, o perioadă imposibil de stăpînit din viaţa mea. Una în care nu eu eram stăpîna timpului meu, ci acesta mă stăpînea pe mine. Lucrurile se întîmplau dincolo de puterea mea de a le controla: proaspătul venit pe lume îşi cerea drepturile într-un mod firesc de intempestiv. Iar eu, ca persoană, mă dizolvasem, pur şi simplu, în această treabă mai importantă a... universului. Şi nu mai aveam timp să mă ocup de mine sau să mă văd.
DE ACELASI AUTOR Singurătăţi călătoare "Acesta este sfîrşitul" Un concurs de vinuri Comedie antică şi statui vivante Într-o zi, mergînd pe stradă, pur şi simplu, m-am întîlnit cu o fostă colegă de şcoală generală, pe care nu o văzusem de mult. Primele ei vorbe mi-au atras, practic, atenţia că m-am îngrăşat şi că am albit. Ţin minte şi acum întîmplarea, pentru că a fost un şoc – pozitiv, poate, într-un fel, pentru că atunci am realizat că... am uitat de mine. Şi am luat măsuri urgente: m-am dus în baie şi mi-am tăiat, din ce în ce mai scurt, părul încărunţit prematur. Nu ştiu dacă mai are rost să amintesc că respectiva colegă fusese întotdeauna mai mult decît plinuţă, iar la momentul întîlnirii (şi mai ales după) o luase pe calea obezităţii...
Exemplele de acest fel pot continua aproape la nesfîrşit: mai adaug doar că pînă şi la biserică, unde ajungeam mai rar, erau persoane care observau cîte kilograme am mai pus sau am mai dat jos. Asta în timp ce eu, una, eram atît de absorbi
