Ca orice absolvent de Filologie, deşi fără practica profesoratului, nu mi-e străin jocul cu termenii elementari sau mai sofisticaţi ai teoriei literaturii. Spun „joc” pentru că, în definitiv, de o „ars combinatoria” e vorba. Termenii pe care cade zarul pot sta pe acelaşi aliniament conceptual, pot fi antagonici sau complementari. Dar pot fi şi indiferenţi, ca în faimoasa zicere a avangardei cu umbrela şi maşina de cusut. Importante până la urmă sunt dexteritatea jongleriei cu conceptele, dar şi micul snobism de a face paradă de câte ştim. N-am uitat nici azi proba de foc de la un seminar din anul I de facultate, constând într-un fel de extemporal la un profesor reputat pentru severitatea cu care încerca să ne vâre în cap az-buchea literaturii. Tema era „tradiţie şi inovaţie”, de scris ce ştim pe o foaie A4 în jumătate de oră. Sentimentul „probei” de demult nu e în esenţă diferit de cel de acum, când surprinzătoarea temă „ficţiune şi evaziune” e tot ca un fel de vizită la doctor pentru analize, pentru mine, cel puţin. Recunosc totuşi că romancierului nu-i strică deloc să-şi pună condeiul la încercare şi cu texte de altă factură decât epica magna sau micro-epica.

Lucruri foarte speciale n-am a spune: acesta e al doilea lucru pe care mă grăbesc să-l recunosc. Cu cel de al doilea termen, de pildă, nu m-am mai întâlnit în lecturile mele din perioada anilor ’70, secolul trecut, când era folosit pentru a numi o abatere de la disciplina realismului socialist, o neglijare a problematicii de observaţie realistă şi actualitate stringentă. Evazionismul era, în spiritul epocii, un păcat ce trebuia semnalat şi sancţionat. Iar critica noastră literară, ca orwelliană „poliţie a gândirii”, proceda în consecinţă. O filă semnificativă de istorie literară merită a fi dedicată „onirismului”, proiect literar ce a ilustrat la vremea lui evazionismul în stare pură, de regăsit în