Atât de mult s-a schimbat lumea în ultimele două decenii, încât până şi codul virtuţilor morale a fost atins de virusul înstrăinării. Al pierderii esenţei. Oamenii parcă au fost izgoniţi din binefacerile confortului moral, în favoarea altei priorităţi, aceea de a avea; de a consuma, de a se "împlini" prin acumulări materiale, care le transformă radical personalitatea, fiinţa, capacitatea de a-şi preţui şi iubi semenii. A pierit parcă dorinţa de a face bine. S-a diluat omenia. Cea mai frumoasă şi înălţătoare atitudine; un autentic "document de viaţă". Din când în când, dovezile de omenie ies la iveală, în public. Şi atunci inimile noastre părăsesc bârlogul grijilor şi necazurilor, înflorind de bucurie. Deunăzi, unul dintre cititorii constanţi ai Curierului Naţional scria, indignat de realităţile dureroase din România:

"(...) În condiţiile în care liberalismul (dogma liberală a dreptului individului) ne divide până la ultima monadă (numită individ), ne separă deci, şi în condiţiile în care tot ce era "solid" (în sens social, cum ar fi ideea de naţiune, de comunitate confesională, de familie chiar; mai ales familia de natură tradiţională ş.a.) se "fluidizează", în sensul că "atomii" (indivizii umani) devin nelegaţi (prin convingeri comune, de exemplu) unul de altul, atunci e aproape imposibil să aduni din nou oamenii în jurul unei idei, al unei paradigme morale, al unor valori umane care să aibă capacitatea de a-i suda unul de altul. Într-o lume în care banul (monedele de circulaţie mondială, în special, deci valutare) e fetişul suprem căruia ne închinăm, deci noul "dumnezeu", nu e de mirare că omul nu are valoare în afara utilităţii lui. Utilitatea lui e determinată, în ziua de azi, de calitatea de consumator...". Este ceea ce au devenit unii dintre noi. Concentrându-se pe avutul propriu, sfidând sau călcând în picioare frumuseţea binelui social; a omeniei.