Mult timp m-a muncit frustrarea că nu aveam destul timp ca să lucrez la „marile realizări”. Pe urmă, când, pensionar, a devenit inevitabil să recunosc că făcusem rost de timp berechet, am renunţat la ideea de realizări. Acum, când nici ideea de carte nu mă mai frământă, sunt, în sfârşit, în pielea mea.

Poate mai am un an, sau doi, pe lumea asta şi eu mă întreb da, dar ce fac, cu ce-mi ocup vremea până la ora trei?

Paradoxul bătrâneţii, principala ei preocupare: cum să-i treacă timpul pe care şi-l doreşte atât de mult.

Când aud de cultură, nu scot pistolul, că n-am nimic cu ea, şi nici pistol nu am. Da-i multă vreme de când cultura nu-mi serveşte decât, cum zic, ca să treacă timp.

Zice pune medicamentele astea în cutia de sus şi stai să-ţi povestesc. Exact aşa fac. Îmi povesteşte cum, la Mega Image, casierul era foarte ocupat să-i comunice unui coleg ceva important despre F.C. Barcelona şi cum s-a foit până să-i dea restul, doar, doar… Ascult şi zic ce zici, să spăl eu scara? Mai las-o, zice. Să nu zici că n-am întrebat, zic.

A şi trecut o lună (de când a plecat Alexandra), zice. Au mai rămas două, zic. Aşa-i, ai socotit bine. Păi, nu?

Iar cobor. Ce-ai mai făcut? Am ars gazul. Stăm ce mai stăm, e aproape ora prânzului. Mai urci, pentru un sfert de oră? Sigur că urc. Ce să faci? Mi-a mai rămas puţin gaz.

T.S. Eliot: „Trăieşti sau nu? Nu e nimic în capul tău?”

Constanţa Buzea: „a sta pe margine şi a privi / nu înseamnă a sta degeaba”. Ba, tocmai asta înseamnă. Sper.

Există o minoritate care contează. Dorinţa mea ar fi să fac parte dintr-una care nu contează, formată dintr-un singur individ.

În continuă concurenţă cu sinele său mai vechi, Mircea Cărtărescu se plânge mereu că nu mai scrie cum scria. Pus, din raţiuni redacţionale, în situaţia de a reciti ce-mi apa