Unul dintre cei mai rafinaţi „aperceptivi” ai prozei şi ai literaturii române şi totodată un mare stilist, cu o excepţională vocaţie de observator al lumii din jur şi cu o expresivitate de limbaj pe măsură, Gheorghe Crăciun etalează în paginile sale un impresionant talent nativ.

De-ar fi să ne gîndim doar la splendida Epură pentru Longos (textul „în foileton” din Compunere cu paralele inegale, a doua lui carte, din 1988), amestec extraordinar de luxurianţă naturistă şi de bogăţie senzorială, sentimentalerotică... O evidenţă ilustrată – de fapt – de toate scrierile autorului, de la exerciţiile de notaţie din tinereţe, din jumătatea a doua a anilor 1970, recuperate în Mecanica fluidului (2002), şi pînă la proza şi eseistica maturităţii.

Un enorm talent sprijin pe o la fel de fabuloasă tenacitate. Constatînd evidenţa celui dintîi, insist aici asupra celei de-a doua, cu observaţii şi de cititor, şi de prieten, de însoţitor, circa un sfert de veac, al său.

Să spun mai întîi că folosesc termenul cu convingerea că e extrem de caracterizant pentru Gheorghe Crăciun. Îl desprind din seria sinonimică a travaliului intelectual şi scriitoricesc intens, a efortului dedicat total, constant, pe brînci, ani şi decenii la rînd, a „transpiraţiei” despre care Edison spunea că, alături de un procent de 1% inspiraţie, intră cu o cotă de 99% în compoziţia geniului. După felul în care confirmă sau nu „reţeta”, marii artişti se împart în „serioşi” şi „neserioşi”, „concentraţi” la masa de scris sau în faţa şevaletului, respectiv „inconstanţi”, „lunateci”, „zăpăciţi”, vaganţi prin jungla vieţii; sau: „sobri” şi „boemi”, „muncitori” şi „risipitori” etc. etc. etc. – cu toate variantele intermediare, bineînţeles.

Vasăzică, talentul ieşit din comun al lui Gheorghe Crăciun s-a sprijinit pe o tenacitate la fel de formidabilă. Avea un veritabil „cult” al muncii: