Drumul de la Nick Wallenda la Steve Darcis. Şi despre o anumită lipsă de umor

A spus cineva Wallenda? Nick Wallenda? Dacă da, atunci nu mai avem ce vorbi. Wallenda a trecut peste Marele Canion pe sîrmă. În direct la tv, fără cablu de susţinere sau plasă de siguranţă. Cu o bară de echilibru şi pantofiori speciali, făcuţi de mămica lui - ceea ce atestă că problema are explicaţii genetice. Dar care e problema? Problema e că Wallenda a trecut cu bine şi multă lume vorbeşte de performanţă. Personal, nu cred că 22 minute şi 53 de secunde e un timp grozav. Se putea şi mai bine. Iar de performanţă s-ar putea vorbi, poate, doar în cazul unei traversări cu Wallenda legat la ochi şi mergînd cu spatele. În rest, aproape 23 de minute, cu faţa spre destinaţie, mi se pare banal şi, mai mult sau mai puţin, la îndemîna oricui (dotat cu un creier defect şi o mamă devotată).

Ce e, atunci, performanţa? Scuze, mai e ceva de spus despre Wallenda! Şocantă cu adevărat nu e nebunia omului pe sîrma de peste Canion, ci lipsa lui infinită de umor. Fără aşa ceva, orice îndrăzneală ţine de adrenalina pură şi de setea de absurd. Noroc cu o replică a şefului poliţiei din New York. Înştiinţat că Wallenda se pregăteşte să meargă pe o sfoară întinsă între Empire State şi Chrysler, bunul poliţist a spus: “Nu îi voi permite. Deosebirea e că pe fundul Canionului e totuşi apă. La New York e asfalt. E prea riscant!”.

Dar ce e performanţa? Altceva. Eu nu i-aş spune Wallenda, ci Darcis. Steve Darcis. Belgianul obscur care l-a răpus pe Nadal în primul tur, la Wimbledon. Trei seturi, o ploaie de nicovale trimise în cross de pe fundul terenului, un matchball cîştigat cu as şi nici o scuză pentru Nadal. Darcis e nimeni de nicăieri. În 2005 i-a cedat genunchiul, a căzut 500 de locuri şi a trebuit să o ia de la capăt în turnee la care asistă cel mult copiii de mingi. Acum 6 luni, Darcis trăgea