Dacă nu ar fi existat, Edward Snowden trebuia, cu siguranţă, inventat! Ipoteza mea de lucru este că asta s-a şi întîmplat: a fost inventat! Cum şi de ce, ar putea ieşi la suprafaţă, cu condiţia să scăpăm din labirintul creat, pentru uzul media, de declaraţiile sforăitoare, la nivel înalt. Cealaltă condiţie este să punem întrebările simple, naturale "subiectului". Aşa am învăţat eu, la gramatică, prin clasele primare: dacă vrei să şti cine este cu adevărat subiectul propoziţiei, nu există altă cale mai bună, ori mai sigură, decît să pui întrebările cuvenite, predicatului. Adică să cercetezi, cine ce face, cum face, ce este, cum este şi chiar de ce este, ori de ce face! În povestea lui Snowden, lucrurile stau exact pe dos: avem subiectul, dar nu este deloc clar ce face şi mai ales de ce face, ceea ce face! Frînturile de imagini difuzate pe canalele de ştiri şi comentariile montate în jurul lor vor cu tot dinadinsul să credem că "subiectul" nostru este unul banal: cineva părăseşte brusc baricadele loialităţii sale, instituţionale şi naţionale, pentru a servi o altă cauză; una mai înaltă, a "interesului public", spun unii, alta mai josnică, "interesele inamicului/competitorului", spun alţii. "De ce devoalez eu natura şi extensia operaţiilor secrete la care am participat, ori despre care am cunoştinţă? Pentru că, astfel, ajut oamenii să înţeleagă capcana în care au căzut, ei şi fragila lor libertate!" Aceasta este "explicaţia" oferită şi repetată pînă la saţietate, ca şi cînd cineva ar fi cutreierat de bănuiala că lumea nu va înghiţi găluşca asta, dintr-o dată şi pe nemestecate! Ca să ne lămurim, puţină teorie nu strică niciodată!
În cărţile care explică mecanismele motivaţionale şi psihosociale capabile să determine un act de "schimbare a loialităţii" sunt luate în considerare patru teme, mari şi late: lăcomia de bani/statut/putere, considerente ideologice (valori
