Cele mai usturătoare aprecieri sunt scrise ori rostite de intelectuali care au creat din trendul lor cultural "un fashion de biblioteca". Unii dintre ei au în sânge arta de a te "corupe" sufleteşte după manual. Când greşesc cei care dau "reţete pentru fericire"? Eu nu cred în ele, ca o mare bagatelă postmodernă. E greu când un intelectual "rasat" îţi vorbeşte despre "fericire şi bunele făgaşuri" să îi iubeşti cultura, şi nu cultul personalităţii.

Sunt oameni care discută despre fericire cu atâta nonşalanţă, încât au devenit, pe seama ei, nişte ingraţi făcători de reţete pentru cele bune.

De obicei, cele mai usturătoare aprecieri sunt scrise ori rostite de intelectuali care au creat din trendul lor cultural un „fashion de bibliotecă”, prin vorbe sucite din întorsături de condei ori crescute într-o retorică senzuală şi cuceritoare, pentru că au în sânge arta de a te „corupe” sufleteşte după manual, cu captatio benevolentiae cu tot.

Uneori, ei sunt cei care trăiesc în contradirecţia spuselor lor şi în ciuda tuturor diagnosticelor de omenie şi decenţă pe care le propovăduiesc aproape firesc, în buna natură a profesiei. Ei sunt cei în care te încrezi doar pentru că neştiindu-le prea bine cotorul, te răpeşte veşmântul miezului, carisma, experienţa lor de ecran, ghicitorile lor despre viaţă, desluşite parcă prin meditaţii asupra sinelui şi rătăciri de anticar, nici vorbă prin coloraturi postmoderne de istorii mici şi mijlocii trăite la întâmplare, dionisiac şi pasional.

Când eram mai necoaptă, căscam ochii la toate astea. Îmi plăcea. Adoram să îi aud vorbind şi creând din „înţelepciunea lor” utopia mea de lume, în care totul era perfect doar pentru că plecând de la nişte principii de viaţă simple, morale şi elementare, ajungeai să creezi un univers mai bun decât cel clădit din lutul lui Dumnezeu, un colţ de lume pe care îţi venea să îl repeţi