În verile calde şi secetoase ale anilor 1980, prin satul meu apăreau, parcă rătăciţi de prin alte lumi, oamenii ploilor. De fapt, era unul singur, ascuns în dosul unei căruţe cu coviltir, de unde îşi incanta litania nesfîrşită a sărăciei. Cîntecul lui era atît de sfîşietor, că ne scotea pe toţi de prin case şi adăposturi, şi ne grăbea să-l miluim cu de-ale gurii. Şi cînd întindea mîinile să apuce bucăţi de pîine, îi zăream chipul neîngrijit, cu părul încîlcit şi barba nerasă, şi-i simţeam mirosul acru al hainelor neschimbate de nopţi şi zile. Era urmat, apoi, de cohorta de paparude, şi... de ploaie. Povestea mi-a revenit în minte citind cartea lui Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Polirom, Iaşi, 2013. Nu ştiu dacă „omul ploii“ din adolescenţa mea este o reminiscenţă a solomonarului, dar povestea spusă de Andrei Oişteanu m-a impresionat. Şi am purces la lectura cărţii, nu ca omul, de la prima pagină, ci de pe la mijloc, acolo unde balaurii mi-au atras insistent atenţia. Aşadar, solomonarul – regăsit de Andrei Oişteanu în cultura populară – are aparenţele unui „cerşător-rătăcitor“, cu hainele peticite şi murdare, colindînd satele şi cerşind de-ale gurii, dar nu pentru a-şi potoli foamea, ci pentru „a testa bunăvoinţa oamenilor“. Cu erudiţie şi persistenţă, autorul culege toate legendele construite în jurul acestui personaj, care are puterea de „a conduce norii“ şi de a aduce ploaia. Dar lucrurile nu sînt atît de simple, pentru că temele principale ale cărţii, „ordine“ şi „haos“, se inserează în demonstraţie. Astfel, solomonarului i se contrapune balaurul, reţinut de mentalitatea populară drept un „duh rău care (prin secetă, furtună sau grindină) perturbă ordinea naturii şi a colectivităţilor umane.“ Chiar dacă operează cu dihotomia bine cunoscută şi care împarte lumea în bine şi rău, Andrei Oişteanu admite că mentali