Cu ocazia unei discuţii de la Radio România Cultural, Teodora Stanciu mi-a pus o întrebare interesantă despre cum funcţionează, sub raportul construcţiei romanului Ion, drumul pe care se intră şi se iese din satul familiei Herdelea şi, totodată, din roman.

Atât începutul, cât şi sfârşitul romanului lui Rebreanu sunt legate, se ştie, de acest drum, al cărui rol a fost analizat adesea de critica literară, şi care poate constitui un bun subiect la bacalaureat. L-am analizat eu însumi în Istoria critică din punctul de vedere al construcţiei romanului. Ceea ce Teodora Stanciu voia să ştie era dacă putem privi lucrurile şi dintr-un punct de vedere estetic mai larg. Reiau aici ceea ce i-am spus în emisiunea de radio.

Tudor Vianu afirmă în Estetica lui, din anii 1930, că orice obiect de artă are nevoie să fie separat de lumea reală printr-un spaţiu asigurator. Tablourile pictorilor au o ramă, sculpturile, un piedestal. Spectacolul de teatru se desfăşoară pe o scenă şi nu începe înainte de ridicarea cortinei. Nici concertul înainte de un scurt moment de tăcere. Şi aşa mai departe. Drumul faimos din Ion reprezintă o astfel de ruptură între realitate şi ficţiune. E o bandă izolantă. De-a lungul câtorva pagini nu se întâmplă nimic, nu se aude nimic, peisajul pare încremenit, ca şi lucrurile sau oamenii. Scriam în Istorie: „Nemişcarea şi liniştea sunt o intuiţie remarcabilă a romancierului (realist): sunt ca o pauză în marele spectacol al lumii … Câteva clipe timpul vieţii e suspendat: începe timpul ficţiunii.” Acestui interval insonor îi pune capăt abia larma de la cârciumă. Satul începe deodată să freamăte. Drumul nu ne-a condus paşii doar în satul Pripas, dar şi în universul imaginar al romanului. Toate romanele realiste cunosc un astfel de spaţiu inaugural, chiar dacă el nu este întotdeauna la fel de perceptibil ca în Ion. Necesitatea lui provine tocmai d