Am avansat, la Colocviul romanului românesc de la Alba Iulia (ediţia a treia), un crochiu al relaţiei dintre istorie, ficţiune, evaziune. Revin asupra lui, cu detalii şi precizări. Cea dintâi: noţiunile de mai sus sunt utilizate în accepţiuni atât de diverse, încât o urmă de ceaţă terminologică stăruie deasupra oricăror teoretizări. Cred în continuare că, înaintea unei dezbateri, se cuvine să definim termenii pentru ca intervenţiile să aibă loc în, măcar aproximativ, acelaşi câmp semantic. Voi încerca aici un desen personal, lăsându-mă, iarăşi, în voia plăcerii de a relativiza.

Evaziunea nu e posibilă din istorie (aceasta înţeleasă ca viaţă în lume cu evenimente şi non-evenimente), ci din ideologia la putere. Dacă Istoria nu înseamnă doar Eveniment de răscruce la scară naţională şi Personalitate legendară, nu doar Faptă şi Erou, ci şi om şi întâmplare omenească, mozaic de euri a cărui rezultantă e o epocă, un Timp şi un Spaţiu anume, toată proza este istorică. Fireşte, manierele de abordare a realităţii sunt de o varietate inepuizabilă. Prozatorul recurge la date controlabile documentar şi le utilizează drept urzeală pentru textura fictivă/ficţionată. Altădată, reţine atmosfera, aroma şi culoarea de epocă pentru a decupa destine individuale, dar cu bătaie generalumană. Poate traversa un trecut mai mult sau mai puţin apropiat în anchete, procese şi crize de conştiinţă, într-o convulsie retrospectiv-ordonatoare, sau poate urmări destine cu totul personale din perspective aparent îngustate, dar care se proiectează pe un fundal colectiv cu inevitabile interferenţe; ori poate profesa o proză eseu/confesiune în care, cu o liminară sinceritate şi expresie memorabilă, mărturisirea devine mărturie. Vezi şi indiferenţa la eveniment (în sensul pe care i-l dă G. Călinescu) care face posibile opere de adâncă ancorare istorică.

O lectură atentă şi echidistantă a prozei