Cele două volume de versuri publicate de Liviu Georgescu în 2012 (Katanamorfoze, Editura Brumar, postfaţă de Al. Cistelecan, şi Ziua de dinainte, Editura Paralela 45, postfaţă de Mircea Martin), ca şi apariţiile frecvente în presa literară, relevă o nevoie stringentă a poetului, care trăieşte la New York, de a fi viu în peisajul literar românesc. E aproape o bătălie la mijloc, pe care Liviu Georgescu o poartă nu atît pentru a se institui pe sine, cît pentru a impune o paradigmă poetică, un anumit tip de limbaj, o anumită viziune privind rostul poeziei. Mircea Martin vorbeşte despre o poezie maximalistă, în contradicţie cam cu tot ce se scrie la ora aceasta în România. Nu că întreaga poezie ar fi minimalistă, dar, cităm, „meritul lui Liviu Georgescu este acela de a aduce probe convingătoare în favoarea ideii că problematica morală nu e incompatibilă cu poezia”. Iar probele convingătoare ţin de creaţia poetică propriu-zisă. În fapt, Liviu Georgescu nu e neapărat singur în pledoaria pentru problematica morală. Singur e totuşi în practica sa poetică, greu de plasat într-o serie. Nu ştiu dacă a-i invoca, cum s-a întîmplat, pe Marta Petreu, pe Aurel Pantea ori pe Ion Mureşan e cu totul elocvent. M-aş gîndi mai degrabă la Magda Cârneci, cu poemele ei politice. Dar, de asemenea, doar la nivelul pledoariei.

Mircea Martin porneşte în analiza pe care o propune de la ideea că o dată cu Ziua de dinainte se produce o modificare de nivel în substanţa poeziei lui Liviu Georgescu. Un salt de la poezia ca limbaj aproape necontrolat, semn al unui flux imaginativ căruia nu i se pun oprelişti, la poezia care se coagulează în jurul unui sens. Iată: „Amalgamările de planuri şi aglutinările de imagini disparate nu lipsesc nici acum, dar ceea ce se remarcă, în comparaţie cu cărţile anterioare, este, indubitabil, o sedimentare, o limpezire. Poetul nu se mai lasă purtat de cuvinte,