Vom prezenta astăzi prima parte a unui text provocator. În puţine cuvinte, „unitatea lingvistică balcanică” nu ar avea nici un sens dacă limbile formate în acest spaţiu nu ar prezenta, în epoca de început, inventare lexicale şi trăsături gramaticale comune.

Aşadar, iată prima parte a acestui text, a două urmând să o publicăm săptămâna viitoare.

„Dan ALEXE: Despre legăturile românei cu albaneza

(Rezumat al studiului pe care l-am publicat în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucureşti, Nemira, 2001 şi pe care sînt pe cale de a-l extinde, cu o argumentaţie mult mai dezvoltată. ) „Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne”

Româna se înrudeşte cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradiţional lingvistica şi istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic şi că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd acelaşi mecanism.

Cum se explică că numele de localităţi, chiar de munţii unde se pretinde că am stat un şir de veacuri, sunt de origine străină şi mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvînt, o mulţime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor noştri? (PANU 1910, vol. II, p. 10)

Lingvistica este unul din instrumentele esenţiale ale istoriei religiilor, culturii şi mentalităţilor. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generaţii de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist în sensul concret de „persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare şi legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-şi sprijini afirmaţiile, aşa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai el