Am scris despre cărțile publicate în ultimii ani de Alexandru Mușina, Regele dimineții și Nepotul lui Dracula, romanul său satiric. În ultima dintre cele două cărți, ai impresia că se poate rîde de oricine și de orice. Acolo poţi citi o parte din discursul profesorului FAD, universitarul-semiotician ridiculizat pe parcursul romanului. Am făcut caz în textul meu de fragmentul respectiv, spunînd că autorul exagerează, oarecum swiftian, pentru a exhiba ridicolul lumii universitare. La cîteva luni primesc de la Alexandru Mușina un mic volum, Teoria și practica literaturii, în care regăsesc textul-sursă al prelegerii personajului de care romanul rîde atît de mult. Nu era altceva decît propriul său text: un foarte erudit eseu despre Proust. E clar că nu autorul însuși este modelul personajului principal din roman și că acesta este un hibrid format din fațetele mai mult sau mai puțin ridicole ale intelectualilor și scriitorilor. Însă, în stilul său caracteristic, Alexandru Mușina a încercat să îmi arate că știe să rîdă de sine și că în primul rînd este necruțător cu sine însuși, transmițînd astfel un mesaj pe care numai eu (semnatarul cronicii) îl puteam înțelege. Acesta este genul de om care a fost Alexandru Mușina (încă nu îmi să cred că vorbesc la trecut), evitînd întotdeauna să se ia în serios, însă practicînd un profesionalism desăvîrșit în tot ceea ce scria.

Condiția de om care rîde și care este capabil de o ironie fină, adesea tăioasă, distrugătoare pentru impostori a fost modul în care el știa să lupte împotriva complexelor lumii culturale și literare românești. Alexandru Mușina înțelegea imediat cînd un critic umfla pe nedrept un autor, intuind mult mai bine cît valorează fiecare pagină de literatură și taxînd adesea impostura și lașitatea unor asemenea atitudini încă destul de frecvente pe la noi. Dădea verdicte, și pentru asta nu era întotdeauna agrea