Încerc a scrie despre oamenii care au făcut ceva pentru acest oraş. Pentru început – profesorii. Cei care au avut iubirea de oameni în suflet. Cei care şi-au luat – nu inima – ci sufletul lor în braţele deschise. Mulţi dintre ei s-au dus acolo unde pot vorbi doar cu sfinţii despre cele făptuite pe acest pământ.

Ne bucurăm că EI, Oamenii de la Puterea a Treia, mai sunt printre noi. De ce Puterea a Treia? Pentru că: pentru Prima Putere îţi trebuie doar trupul; pentru a Doua Putere ai nevoie de credinţă; pentru a Treia Putere ai nevoie de SUFLET şi DRAGOSTE. Nu vă veseliţi, nici cea de-a Treia Putere nu ajunge întru împlinirea omului. Mai trebuie câte ceva.

Profesoară. Poetă. Mama Pal. Cecilia Bănică Pal.

Prea multă filosofie într-o cupă plină de sentimente. A fost unul dintre destinele profesoarei. Domnia Sa, Majestate – nu a Limbii şi Literaturii Române – ci a dragostei faţă de oameni, a trăit treizeci de ani de amurguri pentru a sădi, cu grijă şi, de ce nu, milă, un strop de cultură în sufletele dispuse, la vârsta în care se zbăteau cu grijile vieţii. Grea treabă, între Sadoveanu şi Eminescu se afla plodul celei care striga de pe macara către Mama Pal, în timp ce lua în fiare ţevile înroşite: “Tovarăşa dirigintă! ” Voia, doar, să o salute şi să arate de unde vine în amurg la liceu, ca să mai prindă şi ea ceva educaţie şi cultură. Aşa era limbajul vremurilor. Tovarăşa dirigintă îşi vedea de treaba ei cu sufletul şi îi vizita prin întreprinderi ca să le caute sufletele. Era parteneră cu elevii ei, unii cu barbă şi mustăţi, altele cu unul sau doi copii care plângeau acasă după sân.

“Sufletul meu este o carte nescrisă / Frumoasa lui slova nu-i încă rostită”

Doamna profesoară, Doamna unor patru volume de poezii, are acele ascunse sentimente în cupa de suflet. Inepuizabilele poezii, aşa se cheamă una dintre