Șoferul român. Iată o temă de discuție care nu se mai încheie și totuși se pare că nu a fost dezbătută destul. Se vorbește despre asta la televizor și în ziare, unde regii traficului sunt șmecherii cu BMW, beizadelele cu bolizi sau interlopii cu Porsche. De fiecare dată, șoferul acela cu privirea tâmpă care (în)calcă tot ce prinde este anti-eroul tipic, imaginea unui rău ancestral care circulă în voie pe șosele. Și ne este ușor să-l identificăm, pentru că arată a infractor și acțiunile sale sunt frontale, directe, lovește și omoară. E simplu. El e.
Nu te gândești însă niciodată cât de aproape ești de el când treci pe roșu vorbind la telefon, când te “descurci” șmecherește în trafic, depășind, apăsând pe accelerație, iar mai apoi le povestești prietenilor la o bere cum “i-am luat fața fraierului”. Apoi te urci la volan. Dar îl înjuri pe loc pe cel care ar sugera că ești clona mai străvezie a șmecherului vedetă la TV. Îl înjuri, și te apucă frica, încă bine camuflată în straturile ce acoperă nesiguranța nativă a împăunaților. Dacă are dreptate? Până la urmă, diferența dintre tine și unul ca el poate fi de cinci minute, de un kilometri la oră, de o pietricică sau un viraj.
După moartea celor 18 oameni pe o șosea din Muntenegru, câți mor de obicei în atacuri teroriste sau în explozii, nu în drum spre vacanță, tipologia șoferului român trebuie și este chiar obligatoriu să apară în discuție. După doliu, după anchetele la firma de turism, după toată agitația oficială, asta e ceea ce trebuie să ne pună pe gânduri. Pentru că e aproape nepotrivit să-l numim “accident”, având în vedere că cel care se afla la volan s-a plictisit pe serpentine și a decis să bage viteză. Iar pentru asta există un alt termen, și îl știm cu toții.
Șoferul care a supraviețuit va ieși poate din spital și va merge acasă. Se va spăla pe dinți, va bea cafea dimineața, va porni televiz
