Pe uliţele mele din Ardeal, când trecea mortul se lăsa tăcerea şi babele ieşite pe la porţi se opreau puţin din şuşotit. Liniştea trecerii mortului era spartă de fiecare dată de un cor de bocitoare, de urlete până la leşin, de zvârcoliri de durere, de păr smuls din cap, de câte cineva incapabil să se mai controleze. Se mai întâmpla deseori ca preotul să ţină în locul unei slujbe sobre şi decente o pomenire anume compusă să impresioneze cât mai adânc cernita adunare, să amplifice durerea în loc s-o aline, să răsucească cuţitul în rană în loc s-o astupe cu vorbe potrivite.

Nu prea lipsea din peisajul înmormântărilor ruda degenerată, beţivul care debitează tâmpenii şi face numai prostii, se împiedică de capacul de la sicriu sau răstoarnă ceara peste faţa mortului când se apleacă cu lumânare cu tot să-l pupe zgomotos de rămas bun.

Mă cam speriau, la priveghi, comentariile de crainic sportiv ale unora veniţi parcă special la căpătâiul nefericitului pentru a face inventarul meticulos al bolilor de inimă, ficat, al cirozelor şi cancerelor de care a suferit de-a lungul vieţii. M-a fascinat mereu plăcerea unora de a realiza prompt autopsia decedatului, de a pronunţa verdicte cu precizie de medic legist, de a exploata la maximum acest ultim prilej de a scormoni prin măruntaiele cadavrului întins pe o masă. M-a îngrozit răceala groparilor gata să-ţi lase mortul afară dacă nu le dai şpaga, dezumanizarea unora care profită de pe urma nefericirii altora.

Defilarea în sine cu mortul pe stradă n-am prea înţeles-o niciodată. O fi obiceiul acestei părţi de lume de a-şi striga în gura mare momentele mari dintr-o viaţă, nunta şi moartea. Probabil că frica de moarte şi un sentiment nemărturisit de uşurare că nu suntem noi în locul lui ne îndeamnă să inspectăm şi să comentăm zile în şir pantofii, costumul, aspectul feţei şi ce se mai poate vedea. I-am admirat since