La 15 iunie s-au împlinit 124 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Data a trecut aproape neobservată, ca atâtea altele, absorbită de vârtejul vieţii noastre literare şi politice.
Se pare şi că există o anumită prejudecată legată de data morţii poetului. Dacă la 15 ianuarie, comemorarea e de rigoare, 15 iunie e trecută de obicei sub tăcere. Sunt totuşi mai multe lucruri care trebuie lămurite referitoare la boala şi la moartea poetului decât acelea referitoare la naşterea sa. Şi, cu siguranţă, mai importante decât nehotărârea istoricilor literari privind fixarea acesteia din urmă la 15 ianuarie 1850, respectiv, la 20 decembrie 1849, dată care ar fi fost consemnată, conform mărturiei târzii şi nu tocmai credibile a unui frate al poetului, de căminarul Eminovici, tatăl, pe marginea unei foi de Biblie, niciodată regăsită.
Mitul cultivat al sifilisului
N-am de gând să fac nici cel mai mic credit opiniei senzaţionale, dacă e să mă exprim civilizat, pusă în circulaţie după 1989, dar germinată înainte, conform căreia Eminescu nici n-ar fi fost bolnav, ci victimă nefericită a unei cabale liberalo-conservatoare care ar fi făcut din el primul deţinut politic român, ucis în spitalul bucureştean Caritas de un nebun. Întrebarea, care şi-a primit răspunsul corect, dar împărtăşit de prea puţini încă, este cu totul alta: de ce boală a suferit cu adevărat marele poet. Şi care a fost, în definitiv, cauza morţii lui.
Tradiţia vrea ca Eminescu să fi contractat în tinereţe la Viena cea mai răspândită boală a secolului al XIX-lea şi anume sifilisul, dacă nu cumva, sunt de părere alţii, l-a moştenit dintr-o familie numeroasă şi fragilă psihic. Sifilisul ar fi dus la paralizie progresivă şi la deces. Tradiţia cu pricina e de dată relativ recentă. Cel care a impus-o, s-ar zice, definitiv este cel mai faimos biograf al poetului, G. Călinescu.
Simptome de mania
