Cît contează în tenis un succes în faţa unui favorit, obţinut într-un turneu major? Şi cît înseamnă pentru acela înfrîngerea? Sînt, pînă la urmă, doar momente
Wimbledon-ul încă se recuperează după cîteva zile atroce. Putem spune aşa? De ce nu? Ne plac din ce în ce mai mult termenii extremi, cuvintele tari, răsunătoare. Ele atrag atenţia, ele au ajuns să ne marcheze viaţa pe minute, ore, zile. Luni, Rafael Nadal, dublu învingător aici, numărul 5 mondial, era învins în primul tur de Steve Darcis, 135 ATP, în trei seturi. Miercuri, Maria Şarapova, campioana din 2004 şi finalistă în 2011, pierdea în turul 2 la Michelle Larcher de Brito, 131 WTA, în două seturi. Tot în acea zi, Roger Federer, regele ierbii în ultimii ani, septuplu cîştigător şi deţinător al titlului, era scos din cursă de Serghei Stahovski (foto), 116 ATP, în patru acte.
Bucuria celor care au produs surprizele, căci sînt surprize imense, nu există dubiu, a semănat cu gesturile pe care le fac unii la cîştigarea unui turneu. Pentru ei, într-un fel, chiar asta sînt. Să-l baţi pe Federer sau pe Nadal, mai mult, într-un turneu de Mare Şlem, e tot ce-şi poate dori un jucător al contemporaneităţii. Indiferent ce vei face după aceea, succesul respectiv ţi se va ştampila pe CV-ul carierei, va rămîne un reper. Pentru unii, chiar singurul.
Să facem un test de memorie. Cine îl mai ţine minte pe Ramón Delgado? Cîte mîini s-au ridicat? Una, două... Am înţeles. Paraguayanul l-a învins în 1998 pe Pete Sampras în turul secund la Roland Garros, mergînd apoi pînă-n "optimi". Era numărul 97 mondial. Cu un an înainte, ajungea, de asemenea, în "optimi" la Paris. Asta înseamnă că victoria asupra lui Pete a avut un suport. Şi totuşi, nu i-a schimbat radical cariera sud-americanului.
În zilele noastre, cei care produc surprizele nu le consolidează, de regulă, nici măcar cu încă o victorie. St
