În general, convorbirile mele telefonice se încheie în două-trei minute, chiar și cu oamenii cei mai dragi. Numai cu doi prieteni mi s-a întîmplat să vorbesc adesea la telefon mai mult de o oră: cu Mircea Ivănescu și Alexandru Mușina. Dacă pe cel dintîi îl sunam aproape întotdeauna eu, cel din urmă mă suna mai mereu el: „Salut, Alexandru Mușina la telefon, ce mai faci?“, și urmau zeci de minute în care ironia lui mordantă și tonică metaboliza informații despre bîrfa literară, psihologia cuplului, pediatria & psihologia infantilă (aplicate pe Sebastian, normal), bancuri cu porcușorul agresiv & isteric, neuroștiințe (era entuziasmat de clusterele de neuroni-oglindă care generează senzația de Dumnezeu, de exemplu), iar bîrfă literară etc. Vorbea la telefon cu pofta cu care, în alte veacuri, scriitorii mari scriau epistole enorme. Fără el, telefonul meu redevine iar un instrument de comunicare plicticos – eficient, dar telegrafic. Am știut imediat ce l-am citit că e un poet pe care-l voi reciti recurent. Iar acum știu că e unul dintre cei mai puternici (în sensul lui Bloom) patru-cinci poeți optzeciști – alături de Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin și Ion Stratan; și că, pe lîngă forța per se a poeziei sale, e și unul dintre cei mai influenți. De o influență tripartită, aș spune. Mai întîi, e influența propriu-zisă a poeziei – cinismul visceral douămiist își are antecedența majoră în cinismul hipersentimental al textelor lui Mușina (cu diferența tot majoră că, în vreme ce tinerii au un mood complet antilivresc, poezia lui Mușina admite intertextul și inserțiile livrești).
Apoi, e influența gîndirii lui teoretice asupra poeziei. Cele două propuneri conceptuale importante ale lui Mușina sînt „poezia cotidianului“ și „noul antropocentrism“. Dacă cea din urmă n-a prins (era cam prețioasă), cea dintîi s-a generalizat, devenind chiar aproape ubicuă,
