Populismul este o maladie a democraţiei. În toată lumea, indiferent de orientarea sau legitimitatea guvernelor, politicienii sunt mereu mai tentaţi să decidă privind dimineaţa sondajele şi ocupându-şi ziua cu programarea ieşirilor TV. Nu le merge, dar nici nu se corectează. Sursa: OCTAVIAN COCOLOȘ
Să luăm cazul unui politician pentru care am, în principiu, toată admiraţia: fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy. Vector al UMP, reformator şi superactiv, dl Sarkozy n-a reuşit să evite capcana discursului populist. Ştia că francezii de dreapta sunt îngrijoraţi de imigraţie şi nesiguranţa stradală. În loc să acţioneze, precum primarul Rudolf Giuliani (care a adoptat politica toleranţei zero faţă de infracţiuni, făcând din New York una dintre cele mai sigure metropole), dl Sarkozy a găsit taman în rromii din România calul de bătaie al unor campanii de „mânie televizată”. Rezultat? Emoţiile electoratului de dreapta s-au canalizat spre ”ţapul ispăşitor”, statul francez cheltuit bani cu sumele necesare aşa-zisei „repatrieri voluntare”, dezbaterile pro şi contra au umplut presa, relaţiile româno-franceze s-au crispat, în vreme ce problema (reală, dar conştient exagerată) a rămas fără soluţie practică. Până la urmă, dl Sarkozy a pierdut alegerile, nereuşind să obţină al doilea mandat prezidenţial deşi – la drept vorbind – îl merita.
În România, după populismul moderat al PDL, populismul USL face ravagii nestăvilite. Se pleacă de la ideea – verificată electoral – că imaginea, prejudecata indusă, manipularea şi repetarea obsesivă a unor minciuni pot înlocui realitatea cu percepţia dorită de cei aflaţi la putere. A fi la putere nu mai înseamnă a fi mandatat de popor să iei decizii responsabile în economie, societate, cultură sau în relaţiile internaţionale. Înseamnă a scrie zilnic noi episoade din telenovela „nu-i aşa că suntem cei mai eficienţi ?”
Telenovela e
