În iarna lui 1982, profesoara noastră de română, doamna Cornelia Bularca, ne-a spus că la Casa de Cultură se ține un cenaclu. Era Cercul Literar 19, care s-a numit așa pentru că la ședința inițială au participat 19 autori. Cred că – sper că nu greșesc – la ședința inaugurală, a fost Simona Popescu. Cert e că Simona a venit în clasa noastră de la Liceul Unirea și ne-a spus că șef e un tip foarte tare, poetul Alexandru Mușina. Ne-a spus celor care scriam să mergem acolo. A insistat că e un mediu foarte bun, cu mai mulți tineri scriitori din Brașov. În subsolul Casei de Cultură, unde Adrian Munteanu, metodist la Casa de Cultură, reușise să obțină loc, l-am cunoscut pe Mușina. Mușina avea un „lipici“ extraordinar. Era un tînăr genial (nu exagerez!) care avea o încredere fanatică în poezie. În plus, avea un autentic cult pentru tineri, pe care nu a încetat să îi încurajeze cît a trait. Ne-am împrietenit repede. El a devenit pentru noi, adolescenți de 17 ani neîmplinți, „Sandu“. Şi așa a rămas. Sandu, și acum iar îmi revine în minte Simona, care îi „cînta“ uneori numele „Sandule-Sănducule“, a devenit mentorul grupului care s-a cristalizat cînd în frigul de februarie l-am cunoscut pe Caius Dobrescu, care era încă elev la Șaguna. Marius Oprea, Caius Dobrescu, Simona Popescu și cu mine am profitat din plin de generozitatea unică a lui Alexandru Mușina. Nu am mai cunoscut și nu voi mai cunoaște un om care să fie atît de generos cu adolescenții. Și asta pentru că întîlnirile bilunare de la cenaclu au fost eclipsate curînd de vizitele pe care le făceam la Sandu acasă, pe strada Castelului 104, unde poetul avea o cameră într-un imobil cu bucătărie și toaletă comune. Încăperea de pe Castelului, mai mult lungă decît lată, era foarte înaltă și doldora de cărți. Erau, cred, mai multe chiar decît în biblioteca noastră de acasă, rod al preocupărilor culturale ale părinților mei in