Mă plimb printre ultimii arbori giganţi ai Maramureşului: fagi uriaşi, arţari de poveste, brazi enormi, cum nu credeam că există.
Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină regală. Între Strâmbu Băiuţ, Lăpuşul Românesc şi Groşii Ţibleşului, se întinde ultima pădure virgină a Maramureşului. Peste 1400 de hectare de pădure neatinsă, scăpată ca prin minune. Un templu al naturii, o fărâmă de Românie aşa cum nu vom mai putea vedea vreodată. Taina creaţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. Undeva, pe lângă Poiana Botizei, mă aşez la poalele unui brad pe care patru oameni nu l-ar putea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călătoresc pe nori. Soarele se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, diafană. Închid ochii şi nu ştiu dacă vibraţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul şi mă face să mă simt uşor, imponderabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în marginile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, paradisul domol al văilor se amestecă cu necunoscutul întunecat al pădurilor. Acum înţeleg chiotele sălbatice ale ceteraşilor moroşeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei maramureşene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porţi de lemn, cetere şi zongore.
Despre nou şi vechi
"Continuaţi doi kilometri şi aţi ajuns la destinaţie", îmi spune vocea metali
