Dacă există vreo frică mare care-i unește agenții de rating, agenții de turism, jurnaliști, FIFA, ong-iști și ce s-o mai găsi, această frică poartă un nume: STÎNGA (evident, nu e vorba aici de vreo social-democraţie ameţită). Iar analiza “revoluțiilor facebook” a Alinei Mungiu-Pippidi e antologică din acest punct de vedere.
Am demontat de cîteva ori iluzia că o mişcare depolitizată anticorupţie cu cît mai multe fonduri publice ar avea vreodată vreun alt efect decît crearea unor elite “anticorupte” şi mai hotărîte să apere un status quo de neutralitate ideologică şi violenţă economică. Aşa că azi doar iau nişte fragmente din susmenţionatul editorial şi le las să vorbească (aproape) singure:
sînt, toate, proteste contra unor elite la putere care sînt percepute că au scăpat controlului public, promovate de o generaţie activă şi educată care se organizează prin Facebook şi Twitter.
Malcolm Gladwell sau Evgeny Morozov au demontat încă de la primele proteste numite “twitter” sau “facebook” eficienţa reţelelor sociale. Să le invoci după scandalul NSA-Snowden, e chiar haios. Nu există “organizare” prin facebook aşa cum nu a existat “organizare” prin Europa Liberă.
Apoi AMP face o comparaţie cu mişcările 68. Şi concluzionează cu un sentiment de uşurare:
generaţia de azi nu mai vede în proprietate şi religie sursa răului social şi nu le mai crede reformabile
Nu mai vede în proprietate o chestiune reformabilă poate şi pentru că de vreo două decenii e de ajuns să pui public întrebări despre naţionalizări sau taxarea serioasă a proprietăţii că eşti gata trecut la divizia radicali-posibil-terorişti.
Încă una:
Protestatarii nu mai cer naţionalizări şi eliminarea capitalului străin, ca altădată, ci benzină şi curent ieftin.
Faptul că nu cer nu demonstrează vreo calitate politică, tocmai ăsta e indiciul că mai e de lucrat la o idee
