Vă mai amintiţi cartea care v-a marcat copilăria? Povestiţi cum aţi descoperit-o şi de ce v-a impresionat.
Mi-ar plăcea să pot spune că am avut drept carte a copilăriei mele vreo capodoperă a literaturii MARI, ca Muntele vrăjit, de exemplu sau Jocul cu mărgele de sticlă. Dar nu, din păcate lucrurile sunt mult mai prozaice. La drept vorbind, aproape jalnice.
Am învățat să citesc foarte repede, înainte de a împlini patru ani. Nu m-a învățat nimeni. Citeam ziarul, titlurile articolelor respectiv – și le citeam cu capul în jos. Fiindcă tatăl meu citea ziarul în fiecare după-masă când venea de la lucru – iar eu trebuia să fac liniște și să stau cuminte. Așa că mă plictiseam și, neavând ce face, am învățat să citesc. Citeam așadar diverse lucruri, stând mai mult cu capul în jos ca să înțeleg literele: numele străzilor, etichetele de pe borcane la alimentară, firmele magazinelor. O făceam nu din plăcerea lecturii ci, având o fire histrionică, pentru a atrage atenția adulților și a mă bucura de mirarea și neîncrederea lor. Numărul cu ziarul avea întotdeauna succes. Ca o consecință a acestui lucru, am avut o relație foarte specială cu cuvintele. Multora nu le atribuiam nici un înțeles, fiindcă de fiecare dată când ceream să mi se explice cuvinte ca „juridic”, „adunare națională”, „defectuos”, „muncă susținută” mi se spuneau alte cuvinte fără înțeles ca „luptă de clasă” „producție” sau „proletari”.
Așadar cititul cuvintelor mă interesa doar cu voce tare și numai pentru efectul pe care îl avea asupra celor din jur.
Când am început să citesc a fost mai mult de nevoie decât de plăcere: fiindcă bunica mea adormea cu cartea de povești pe piept și era mult mai simplu să citesc singură, decât s-o tot trezesc pe ea.
Am citit mult timp aceleași cărți de povești, obsesiv, până când asta a devenit dependenţă. Nu mai puteam mânca decât dacă a
