Uite, n-am ce face şi mă f. şi pe mine o grijă. Câţi membri de partid or fi în ţara asta?! Nimeni nu ştie exact, fiindcă ăştia – adică ăştia de la partide – mint şi când (se) numără, nu numai când respiră. Mulţi, puţini, aş vrea să ştiu câţi sunt toţi, laolaltă, adepţii acelui acerb partizanat politic care îi transformă într-o masă de manevră aflată necondiţionat la cheremul liderilor, pe care tratatele de politologie o defineşte, uşor maliţios, ca fiind “electorat captiv”. Deci, să fie un milion de îndoctrinaţi fără speranţă? Când sunt întrebaţi intempestiv de către vreun reporter cu caş la gură: Câţi membri numără partidul dumneavoastră?, dacă nu-l iau la mişto pe novice, şefii de partide dau ochii peste cap, înghit în sec şi îndrugă cai verzi pe pereţi, scuipând la repezeală ceva de genul “câteva ze… jde…ste” de mii. Hai, să fie un milion, în total!
Socotind şi batalioanele de simpatizanţi şi cumpăraţi la găleată, captivii să fie două milioane, cu neveste, cu rude şi subalterni cu tot. Să mai fie şi două – trei milioane de cetăţeni plecaţi la muncă sau la furat în străinătate, pe care nu-i mai interesează ce se petrece în ţara asta şi încotro se duce titirezul, decât, cel mult, prin corespondenţă. Unii nu mai dau pe acasă cu anii. Alţii vin doar de Paşte sau de Crăciun. Taie porcul, iau sarmalele la borcan şi cârnaţii în ziar şi fuga înapoi, la rostul lor de aiurea. Foarte puţini fac prostia să-şi rişte bruma de agoniseală deschizând vreo afacere aici, în ţară, ca să fie umiliţi de birocraţie, sugrumaţi de impozite şi şpăguiţi de controale.
Iată, se adună deja cam la patru – cinci milioane de cetăţeni pe care, deşi o cunosc bine, nu prea-i interesează realitatea. Realitatea pe care au înlocuit-o cu închipuirile din capul lor. Din care şi-au construit o altă “realitate”, complet diferită de ceea ce se petrece concret în ţară, cu noi toţi, inclusiv cu
