Sunt supărat. Aproape trist. Nu am ceas de mână, telefon mobil şi nu funcţionează orologiul de la Episcopie de mai mulţi ani. Mă-ntreb de ce!
“Tu-ţi dai seama ce noroc avem să locuim aici?” – îmi zice un prieten, deunăzi. “Îmi place de mor” – continuă. “Mori “, zic. “Trebuie spălat!”, i-am răspuns răutăcios. Vorbeam, evident, despre Roman. Mă rog, conversaţia a continuat virând spre polemică (amicul nu e prea isteţ), cert e că după tot balamucul asfaltărilor, “dale-uirilor”, “îmborduruirilor” și a tonelor de nisip depozitate peste tot, oraşul e nespălat. Frumos ca-n povești, dar nespălat. Nisipul de care pomeneam îmi aminteşte de plajele empirice şi temporare construite pe malul Senei, acum zece ani, în mijlocul unui Paris ce părea s-o fi luat razna sub bagheta proaspătului primar Bertrand Delanoe (e şi acum în funcţie!). Plajele au avut ceva succes, dar toţi turiştii americani protestau şi gesticulau la oricine purta uniformă (de la factori poştali, la ofiţeri de marină!), că ei nu suportă să vadă negri în slip tanga chiar în centrul “oraşului iubirii” şi vor depune plângeri la operatorul de turism… În fine, mai avem până acolo.
De când din Roman (ca prin minune!) au dispărut cânii comunitari, s-au înmulţit pisicile (nu mai era nevoie să vă zic), sau (poate) au ieşit la iveală pentru că scăpaseră de temutul adversar canin. Sunt aşa de multe că-ţi vine să le pui sare pe coadă…
Doar ploaia le sperie… A, ploaia! Mai norocoşi decât Ali-Baba, romaşcanii au primit un dar din ceruri. Oraşul e spălat de câteva zile de forţe care nu ţin de bugetul primăriei, ci lucrează discret şi independent (să spunem un soi de non-profit-uri, dacă tot s-a împământenit termenul): Ploaia.
S-a făcut un an (bob numărat!) de când locuiesc în “Groapă”, la un mezanin cu balcoanele acoperite cu tablă subţire. Când plouă, vă imaginaţi: “pic-pic”, “poc-poc”, “ti
