Vitrina cu prăjituri
- După ce ne-ai răsfăţat, la televizor, cu poveşti despre doamne romantice, acum îţi muţi preocupările în bucătărie, scriind o carte despre... "Dulciuri de poveste". Care e povestea din spatele acestei noi poveşti?
- Într-adevăr, există o poveste şi în spatele acestei poveşti, iar ea e veche de vreo trei ani de zile. Pentru că atunci s-a întâmplat să fiu pusă în faţa celei mai cumplite forme de şantaj emoţional: a trebuit să decid - ba chiar să demonstrez - dacă-mi iubesc copilul şi, dacă da, cât de mult. Eram într-un supermarket, împreună cu David, băiatul meu cel mare, trecusem de casele de marcat, când am văzut, lăţindu-se în faţa noastră, o imensă vitrină frigorifică, plină cu dulciuri: prăjituri cu marţipan, tarte, jeleuri colorate, fel de fel de bomboane... toate doldora cu chimicale, coloranţi şi conservanţi. David m-a tras de mână până la acea vitrină şi acolo, pofticios nevoie mare, şi-a lipit năsucul de geam, fermecat de acele minunăţii. A fost groaznic, fiindcă a trebuit să decid pe moment: îi cumpăr dulciurile respective, pentru că vrea şi mă roagă, sau nu-i cumpăr, pentru că-l iubesc şi sunt conştientă că bunătăţile acelea nu sunt, de fapt, deloc bune pentru sănătatea lui? Atunci am început să-i explic ce conţin produsele acelea, că toate culorile alea fantastice sunt artificiale, că nu există nici un fruct pe pământ din care să poată fi obţinute şi aşa mai departe. La final - am noroc de un copil deştept - David mi-a spus: "De arătat, arată bine, hai să le facem noi şi sănătoase!". Ca atare, am mers acasă, mi-am suflecat mânecile şi m-am pus pe treabă, adică m-am străduit să reproduc prăjiturile din vitrina de coşmar, dar folosind numai ingrediente naturale. Problema a fost însă că mereu se ridica o comparaţie nedreaptă între deserturile mele şi cele "de magazin". Mă refer
