Limbile mor atunci când sînt lăsate să moară. Unele supraviețuiesc metamorfozate în alte limbi, dar păstrînd, totuși, trăsături copioase din configurațiile lor inițiale, altele prin interesul pe care îl stîrnesc și care face ca ele să fie cultivate mult după ce populațiile care le vorbeau nemijlocit au devenit altceva, altcineva… Modernitatea românească a făcut din latină, pentru români, o flamură menită să îi regrupeze și să îi înalțe în rîndul popoarelor conștiente de ele însele, căci – repetă cronicarul în mintea noastră, pînă la sațietate – „de la Rîm ne tragem“. Putea fi vorba despre un accident istoric, dar cărturarul moldovean încearcă o argumentare nu istorică, ci filologică, atrăgînd atenția asupra frapantelor supraviețuiri ale latinei în limba noastră vorbită și trăgînd de aici concluzia că acestea ar putea înlesni înțelegerea latinei înseși („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege“). Ceea ce s-a observat mai puțin în legătură cu bine cunoscutul pasaj din opera clasicului de la jumătatea secolului al XVII-lea pe care l-am adus aici în discuție este că el poate fi citit și ca metodă practică la studiul limbilor clasice – a latinei, în particular – punîndu-l, cu ingeniozitate, nu pe baze scolastice rigide, cu un apel insistent la memorare, ci îndemnînd în spirit neobișnuit de practic la găsirea unei motivații și a reazemurilor pentru acest exercițiu intelectual în reflecția cu privire la utilizarea cotidiană a limbii noastre.

Inteligența își iscă singură resorturile și își reinventează fără alte îndemnuri temeiurile. De aceea, nu este de mirare că peste numai o jumătate de secol, prin 1703-1705, Dimitrie Cantemir punea în