Cum regizoarea Ada Lupu are deja o anumită experienţă în domeniul translatării în limbaj teatral a unor romane celebre (mai demult a înscenat la Teatrul Naţional din Timişoara Scrinul negru, ceva mai recent a pus în scenă la Naţionalul clujean, tot după o adaptare proprie, La răscruce de vânturi) în clipa în care am aflat că intenţionează să monteze Anna Karenina m-am gândit că vom asista la o recidivă. Ei, uite că m-am înşelat.

Pentru spectacolul de la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara, regizoarea a recurs la o adaptare datorată lui Helen Edmundson, scriitoare din Marea Britanie, specializată în acest gen de operaţiuni textuale, ei datorându-i-se reformularea în limbaj dramaturgic nu doar a unor celebre romane englezeşti, aşa cum este Moara de pe Floss de George Eliot, ci şi a unor scrieri de mare anvergură din alte literaturi, aşa cum sunt Război şi pace sau Anna Karenina de Lev Nikolaevici Tolstoi. Texte care au tentat, adesea, nu doar cinematografia, ci şi teatrul. De altminteri, la aceeaşi adaptare a făcut apel cu vreo zece ani în urmă Alice Barb pentru spectacolul ei de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Scenă din „Anna Karenina”, Teatrul Naţional din Timişoara FOTO: Adrian Piclisan

Dorinţa superproducţiei

Nu e acum momentul unei analize comparate a celor două spectacole. De altfel, o astfel de analiză nici nu mi-ar fi momentan tocmai la îndemână, amintirile mele despre spectacolul bucureştean fiind destul de sumare. Sunt sigur doar de câteva lucruri. În vreme ce Alice Barb a intenţionat un spectacol de cameră, favorizat de specificul sălii Camil Petrescu (Sala Atelier) şi s-a străduit să modeleze în aşa fel adaptarea lui Helen Edmundson încât să îi permită o abordare cât de cât de atmosferă, cât de cât à la russe, cu totul altele au fost intenţiile Adei Lupu.

Scenă din „Anna Karenina”, Teatrul Naţional