Din tot ceea ce este public, am aflat că a rămas doi ani repetent în facultate, ceea ce este şi era extrem de greu de „realizat“ în Universitatea Bucureşti, că, deşi profesor de istorie, are cunoştinţe foarte vagi de istorie – după cum am demonstrat săptămâna trecută – şi că şi-ar fi scris teza de licenţă (sau „lucrarea de diplomă“, cum era numită pe vremea aceea) din ziarul „Sportul Popular“. Şi că ar fi un mare fan al clubului Steaua, ceea ce explică, măcar în parte, faptul că l-a pus pe Gigi Becali pe listele PNL. Dar, dincolo de toate aceste detalii, ce ştie, de fapt, al doilea om în stat şi aspirant la poziţia de „şef de stat“, cum îl defineşte noua Constituţie?

Nu foarte multe, se pare. Nu pare să ştie nimic sau să aibă cel mai mic interes în ceea ce înseamnă, de fapt, „liberalismul“, aşa cum a fost el formulat de oameni precum John Locke, Adam Smith, John Stuart Mill sau, mai recent, Friedrich Hayek. Nimic despre drepturi individuale, nimic despre libertate, absolut nimic despre piaţa liberă şi antreprenoriat, adică ceea ce face un liberal să fie un liberal în adevăratul sens al cuvântului. Când l-aţi auzit vreodată pe Crin Antonescu pronunţând aceste nume fără de care liberalismul nu ar fi posibil?

Ceea ce pare însă să ştie Antonescu este istoria reală a PNL, o istorie presărată de scandaluri de corupţie şi personaje precum Alecu Constantinescu, supranumit „Porcu“, pe lângă care Gheorghe Tătărăscu – un trădător de ţară – face figură de „om politic naţional“. În România nu a existat decât un singur partid politic „la firul ierbii“, grassroots, cum se zice astăzi, şi acela este „Mişcarea Legionară“, care s-a născut, în bună parte, şi din frustrarea faţă de corupţia liderilor PNL. Crin Antonescu pare să ştie foarte bine aceste lucruri, după cum pare să cunoască şi mecanismele instituirii unei dictaturi. Sau oligarhii. Săptămâna trecută am citat