Înainte de a-l cunoaşte mai de aproape, Alexandru Muşina a fost pentru mine un personaj, un eseist şi un memorialist incomod, cu al său Epistolar de la Olăneşti – un scriitor care a incomodat prin stilul său fără menajamente, frizînd uneori aluzia directă, personală (dar ironia pe care o manifesta faţă de ceilalţi şi-o aplica, în mod echitabil, şi lui însuşi). Anul trecut, într-un iulie fierbinte, am participat la colocviul „Gheorghe Crăciun“ (ediţia a doua), şi am întîlnit acolo un Alexandru Muşina plin de vitalitate, de prezenţă, de inteligenţă mobilă, în ciuda bolii de care suferea şi care-l marcase fizic în mod vizibil. Am stat alături seara, la terasă, după încheierea sesiunii de comunicări, şi din nou l-am văzut povestind plin de vervă, cu sclipiri ironice,în stilu-i caracteristic. A fost neobosit în ziua aceea memorabilă, cu remarci inteligente după fiecare comunicare şi cu anecdote pline de vervă în pauza de masă şi la berea de la terasă, de după colocviu. Un spirit care părea să învingă boala. La distanţă de cîţiva ani, Alexandru Muşina a urmat, şi el, din păcate, exact acelaşi drum ca prietenul său, Gheorghe Crăciun...

L-am preţuit foarte mult pe Alexandru Muşina – deşi nu l-am cunoscut îndeaproape –, şi nu numai pentru calităţile intelectuale de excepţie şi pentru marele său talent poetic – dar şi pentru calităţile umane pe care i le-am perceput/intuit şi, mai mult decît atît, pentru ceva ce ţine, cred, de „afinităţi elective“ (afinităţi, peste timp şi generaţie, cu spiritul „optzecist“). Debutat ca poet – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul, editorul (a înfiinţat propria lui editură, Editura Aula), dar şi romancierul Alexandru Muşina (în 2012 a publicat romanul Nepotul lui Dr