Am nişte pene superbe.
Nici spectrul solar n-are toate nuanţele pe care le etalez eu, atunci când îmi rotesc evantaiul din coadă. Auriul, argintiul, arămiul poleiesc ştiutele culori "rogvaiv". Sunt o excepţie în lumea penelor colorate - cel puţin aşa cred eu, un păun ivit în viaţă, în curtea unor localnici din comuna Salva, din Maramureş.
Gazda mea, lelea Savetuca, ne îngrijea pe mine şi pe fraţii mei Biu, Riu, Tiu, ca pe ochii din cap. Eu sunt mândrul Piu. Ne hrănea din plin, cu cele mai alese boabe. Noi ştiam când ea ne striga pe nume şi, mai ales, când ne lăuda frumuseţea. Atunci "ne umflam în pene" - cum zicea lumea - şi făceam adevărate reverenţe, de fericiţi ce eram. Auzeam şi de badea Gavriluţ, din vecini, că-i "mândru ca un păun" şi ne miram că nu-i vedeam penele. Asta, probabil, era tot o zicală de-a oamenilor, dar, oricum, când auzeam astfel de vorbe, ştiam că noi, păunii, suntem la mare preţ. Atunci dispreţuiam găinile şi cocoşii îngâmfaţi - că oricum, penele lor nu ajungeau pe niciun clop. De fapt, ţinta noastră era locul acela de mare cinste de pe capul bărbaţilor maramureşeni. Duminica, la joc, ficiorii Salvei ieşeau îmbrăcaţi în costumele lor naţionale şi toate privirile se opreau acolo sus, pe clop. Aici era fala cea mare, aici era concurenţa. Cine avea cele mai frumoase pene de păun la clopul său acela era ficiorul cel mai apreciat şi mai lăudat. Şi la joc, în toiul învârtelilor, cozile noastre de păun, puse pe pălării, se roteau "de mama focului". Rămaşi prin curţile oamenilor, ne împăunam şi noi, de bucurie, că le suntem ficiorilor de folos.
Acum sunt un păun ajuns la ananghie. Cu câtăva vreme în urmă, lelea Savetucă m-a vândut unei doamne streine, care m-a plăcut şi care a insistat, câteva zile la rând, că nu pleacă din Salva fără mine. Îi căzusem cu tronc, cum zic oamenii. Am ajuns, astfel, în
