Cînd, în urmă cu două săptămîni, Caius Dobrescu mi-a spus că Alexandru Muşina a avut o recidivă dură a hepatitei C şi se află internat, în stare gravă, la spitalul Fundeni, nu mi-am imaginat că sfîrşitul se pregătea să vină atît de repede. Deşi în ultimii ani boala, pe care o purta cu sine din tinereţe, îl marcase dureros, Muşina revenea, de fiecare dată, la suprafaţă, cu o energie interioară care-l făcea, în ochii mei, incompatibil cu moartea. Cu el se duce încă un nume de vîrf al unei generaţii literare din care au plecat deja mult prea mulţi. În fapt, generaţia ’80 nu poate fi imaginată fără Alexandru Muşina, cum nu poate fi imaginată fără Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun sau Mariana Marin, dintre cei plecaţi. Dispariţia sa prematură, la nici 59 de ani, mi se pare nu doar dureroasă, ci şi cumva revoltătoare, la fel de revoltătoare ca şi cea din 2006 a foarte tînărului Sorin Stoica. Doi oameni atît de vii, de autentici şi de efervescenţi, fără de care lumea noastră culturală e mai cenuşie şi mai falsă. Cine a participat la manifestările publice, literare şi/sau universitare unde Muşina se „producea“ – cu nelipsita-i pălărie de paie, cu atitudinea-i trouble fête, cu un aer de Gică-contra jovial şi subversiv –, destabilizînd ideile primite de-a gata prin discursuri tăioase, pline de inteligenţă, de spirit şi de curaj intelectual, ştie prea bine despre ce vorbesc. Autorul poemului-fanion Budila-Express era, din anii ’80, un şef de şcoală, unul dintre liderii informali ai culturii noastre alternative din anii comunismului tîrziu şi ai postcomunismului. Fusese, alături de Gheorghe Crăciun, mentorul „grupului de la Braşov“, maestrul underground al unor scriitori şi intelectuali critici ca Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Marius Daniel Popescu, Sorin Adam Matei, Ciprian Şiulea, incidental Marius Ianuş, cărora trebuie se le adăugăm, pe o