La început a dat-o în bară doar cu bunul simţ, respectul şi omenia pe care trebuia să le arate faţă de semenii lui. Ca un copil rătăcit nu a reuşit să-şi desprindă mâinile de mingea de baschet. Nu a putut pleca de la locul de „joacă” improvizat lângă Parlament pentru a vedea ce se s-a întâmplat cu sufletul de ţară năruit în cumplitul accident din Muntenegru.
Erau poate, după mintea lui, prea puţini morţi pentru a coborî din turnul lui de cârmuitor. Şi nu era să se deranjeze pentru un banal accident rutier, mai ales că a văzut el, că prin lume, premierii se agită mai mult când pică avioane ori deraiază trenuri!
Dar nu l-a preocupat să vadă ce e cu peticul de ţară pribegit în eternitate nici măcar după ce ultimii spectatori de partid au plecat de pe terenul de baschet unde tocmai ce-şi arătase priceperea multilateral sportivă în faţa camerelor de luat vederi. Doar era duminică seara. Iar seara se petrece în familie, nu la birou, funcţia de premier fiind un „job” pentru restul zilelor din săptămână. Aşa că, până a doua zi, nici gând să dea un semn de compasiune ori să pună în mişcare aparatul guvernamental.
Şi nu s-ar fi agitat el nici în capul săptămânii dacă nu l-ar fi prins presa cu ditamai minciunile pe post de fiţuică de justificare, afundându-se în declaraţii atât de grosolan trunchiate că au trebuit miniştrii să-şi dea ceasurile, după caz, ba înainte, ba înapoi, numai să mai mascheze din perfidia pontaniană.
Apoi, când a realizat că nu mai are nici o cale de ieşire din propriul labirint de indiferenţă şi dispreţ, căci o ţară întreagă a văzut cât ţine el de fapt la români, ducându-se liniştit la culcare în vreme ce, acolo, în canionul agoniei, sute de străini luptau să salveze fiecare pâlpâire de suflet de român, a intrat în panică. Şi este şi vina noastră căci, dovezi ale neiubirii sale de ţară le-am avut cu multă vrem