Faptul că ne doare cedarea teritoriilor româneşti din Est şi astăzi se vede în modul în care o negăm. Nu noi suntem de vină, Uniunea Sovietică ne-a „răpit” teritoriile! Fuga dezordonată din Basarabia e văzută ca un destin implacabil, rezultatul unei conjuncturi internaţionale la care, nu-i aşa, nu ne putem opune.

Alţii adoptă o tactică mai puţin absurdă, fiind conştienţi că nu putem nega realitatea. Sugerează că a fost o tactică menită să menţină un stat. Nu contează că şo cedare a dus la alta şi am pierdut o treime din teritoriu, pentru care luptaseră şi muriseră generaţii. Important era să avem un „stat”, cât de restrâns teritorial ar fi fost.

Dar „statul” ce reprezintă, până la urmă? O conducere centrală, o sumă de instituţii? Când „statul” încetează să reprezinte o naţiune, cum îl putem defini? Polonia a intrat în război pentru că a refuzat Germaniei o doleanţă destul de legitimă, legarea unui oraş german enclavizat de propia ţară. A luptat împotriva Germaniei şi Uniunii Sovietice pentru că polonezii au înţeles că un stat, o naţiune supravieţuieşte în minte şi suflet. O generaţie s-a jertfit cu bună ştiinţă, fiind conştientă că lupta şi sacrificiul ei va constitui temelie pentru un stat şi mai puternic. Polonezii au înţeles că o naţiune se formează dintr-o înlănţuire de generaţii, iar „statul” nu se menţine prin cedări şi lamentări, ci prin luptă şi jertfă.

România va avea viitorul asigurat ca stat şi ca naţiune când aceste noţiuni se vor regăsi în cât mai multe inimi. Nu prin jocurile politice sau geopolitice. Statul român trăieşte în noi, nu în instituţii găunoase.

Prin natura meseriei, nu judec nimic prin prezent. Având tendinţa de a analiza totul prin prisma unui timp istoric, care nu se suprapune doar peste contemporaneitate, nu ma interesează ce oferă prezentul în materie de geopolitică. E posibil ca într-o generaţie sau chiar mai pu