În cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta, unul dintre evenimente (poate nu pentru toată lumea) a fost premiera celui mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu, Solitaritate, produs în cadrul proiectului european „Cities on Stage/ Villes sur Scène“. E prima dată cînd Gianina Cărbunariu lucrează „individual“ într-un teatru public (la Cluj, Roșia Montană pe linie fizică și pe linie politică a fost un proiect colectiv dramAcum), iar cele cinci scene ale spectacolului pun în discuție fațete distincte ale culturii sociale românești: segregarea socială (ca pretext, construcția zidului ce desparte la Baia Mare comunitatea rromă de șosea), exploatarea angajaților captivi (exemplul bonelor filipineze din România), naționalizarea postmortem a personalităților și arghirofilia Bisericii Ortodoxe Române, clasa mijlocie a „tehnocraților“ la un pas de sărăcia lucie, disperarea și incertitudinea de care nimic nu te poate proteja și în fața cărora poți claca în orice moment. Orașul-machetă (căci artificial) te strivește, în Solitaritate, prin simpla lui materialitate.

Să începem cu (din nou) o lămurire conceptual-teoretică. Cît de „documentar“ e teatrul pe care-l faci? S-a spus despre spectacolele tale, aș putea spune că de la mady-baby.edu încoace, că aparțin acestei direcții, teatrului documentar – iar această „afiliere“ acoperă, practic, tot ce-ai făcut în ultimii ani.

Inclusiv 20/20, Roșia Montană… E ceva care vine dintr-un fel de comoditate sau, poate, din dorința de a „face ordine“. Mie anumite lucruri mi se par evidente, și iau un caz cît se poate de concret. 20/20. Dacă partea care cuprinde monologuri te poate păcăli să crezi că au fost preluate ca atare din „realitate“, din interviuri (deși nu a fost așa), mi se pare halucinant să cazi în această capcană la scenele de grup. Dau exemplul scenei cu familiile reuni