Patima votului electoral cu orice preţ cunoaşte la români o intensitate greu egalabilă în spaţiul democraţiei noastre originale, consacrată susţinerii capitalismului de Codrul Vlăsiei. Noi nu mai avem, de fapt, cetăţeni, ci alegători. Nimic nu se mai mişcă în afara interesului electoral, în lumea noastră politică nu mai contează omul, ci alegătorul. Administraţia, toată politică, vine la Biserică să se închine mai ales în perioada campaniei electorale; nici Învierea Domnului nu o mai smereşte dacă, din nefericire pentru Sfintele Paşti, acestea cad în afara campaniei electorale. Cunosc o împrejurare când, la ziua de naştere a unui primar, undeva într-un judeţ de munte, unde Caragiale ţinea să sublinieze că se petrece povestea unei Scrisori pierdute, toată protipendada politică, indiferent de culoare, pentru că se ştie, prin provincie nu mai contează baricada doctrinară, solidaritatea politicianistă a înlăturat mai toate barierele, toată protipendada politică, zic, a pus de o petrecere de zile mari în timp ce la porţile urbei, chiar atunci, în dimineaţa acelei zilei, se instalaseră grevişti ai foamei disperaţi de ameninţarea şomajului.

Nimeni n-a roşit, nimeni nu s-a înecat muşcând din friptura bine rumenită, nimeni n-a lăsat jos cupa cu vin. Greviştilor li se ,,umflase” votul, nimeni nu mai suferea de grija alegătorilor.

Nu prea de mult, un dascăl de ţară care abia împlinise optzeci de ani, a fost sărbătorit în satul lui de obştea întreagă, el fiind nu numai un educator de elită, identificat cu alfabetizarea şi cultivarea devotată a lumii lui ţărăneşti, dar şi recunoscut pe plan naţional drept creatorul inspirat al unui fapt de cultură căruia, de asemenea i-a dedicat o viaţă astfel încât acest fapt de cultură face azi parte din argumentele spiritualităţii unei ţări întregi.

Dascălul trăieşte azi cu trei dialize pe săptămână şi la sărbătoarea care i-