Articolul de săptămîna trecută al domnului George Volceanov mi-a adus în memorie întreaga adolescență și tinerețe. Cu doar patru ani mai mare decît mine, domnia sa, și cît de diferite experiențele. Felul cum povestește dl Volceanov muzica acelei perioade presupune o anume implicare politică, o conștiință politică a generației domniei sale. Așa o fi fost. Îl și îi invidiez. Eu, oricît m-aș strădui, nu pot detecta așa ceva în anii mei de liceu, începuți în 1975, și chiar de facultate. Da, ascultam Phoenix și Sfinx, mai prindeam și cîte-un concert la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ (actualul Teatru Metropolis), ascultam FFN și Semnal M, ascultam Emerson, Lake & Palmer, Pink Floyd, Yes, Genesis, Jethro Tull, Deep Purple, Rainbow și Led Zeppelin, Mahavishnu Orchestra și Vanghelis, Jean Michel Jarre, ascultam și dansam pe Beatles și pe Rolling Stones, pe Queen, ascultam Joan Baez și Bob Dylan, Simon and Garfunkel, Janis Joplin (pe Leonard Cohen l-am descoperit tîrziu, la sfîrșitul facultății), dar cedam și la Abba și la Eagles și la Smokie... Sigur, ne băteam joc de „Un albastru infinit“ și de alte versuri stupide de muzică ușoară românească, dar n-aveam niciodată impresia că asta e o atitudine politică sau subversivă. Dacă era, era poate implicită, dar noi nu știam. Era simplu: erau muzici care ne plăceau și muzici care nu ne plăceau. Muzica rock și pop era pentru noi, muzica ușoară era pentru părinți și bunici. Cu cenacul era mai complicat. Dl Volceanov numește cîțiva mari folkiști care, spune domnia sa, n-au făcut compromisuri. Așa e, Marcela Saftiuc, Vali Sterian, Doru Stănculescu n-au cîntat cîntece patriotice, n-au făcut explicit propagandă. Dar erau acolo, la cenaclu, girau și cauționau acel fenomen. Lumea venea să-i asculte – pe ei, nu pe ceilalţi. În lipsa lor, poate că cenaclul n-ar fi avut un asemenea succes. La urma urmei, fiecare își fixa sing