„Deşertul pentru totdeauna”
de Octavian Paler
Polirom, 2012
Se spune că atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne dăruiesc o memorie bună. În cazuri mai puţin acute, ne-am dori ca propria memorie să fie nu o cameră gata mobilată, ci una goală pe care s-o putem decora înşine doar cu amintiri fie suportabile, fie agreabile. Poate că la asta medităm şi noi, precum Octavian Paler, atunci când ne aflăm la câte o răspântie a vieţii: accident, infarct, operație, bătrâneţe, despărţire, plecare etc.
,,Lisa nu mai e ,,satul meu”. E doar satul în care ,,m-am născut”. Lisa îmi confirmă din păcate ideea că progresul exterior e însoţit uneori de regres interior. Satul nu mai e o lume. Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins şi a rămas pe aceleaşi temelii, o haltă oarecare din istorie.” După ce a suferit pe nesimţite un infarct, la şaptezeci şi patru de ani, Octavian Paler se găseşte în situaţia de a arunca o privire înapoi. Ce a lăsat în urmă-i, o biografie sau un destin? Şi unde începe acesta? Evident, în primii ani de copilărie petrecuţi în satul braşovean Lisa. Astfel că ,,Deşertul pentru totdeauna” devine un eseu de tip solilocviu prilejuit de confruntarea cu insidiosul morţii, cea care îşi face apariţia sub forma nedureroasă a unei disfuncţii coronariene, ereditare altminteri.
Doi sunt polii temporali ai construcţiei memorialistice – prezentul şi copilăria. Prea puţin sunt detaliate tinereţea ori maturitatea. Pe firul eredităţii, putem remarca fenomenul de închidere a buclei: precum un şarpe uroboric, bătrânul îşi întoarce prietenos faţa către copilul care a fost. Pe fundalul copilăriei se proiectează familia precum o fotografie ţărănească de pe peretele din tindă: tatăl admirat şi devotat, mama extrem de introvertită, sora discretă. Şi peisajul Lisei, satul-matcă. Deşi Octavian Paler nu este mereu de acord cu ideile
