Prin cultul sfinţilor şi prin rânduielile sale liturgice, Biserica ne aminteşte permanent că smerenia şi dragostea dusă până la sacrificiul suprem este calea lui Hristos. Smerenia şi dragostea este calea către bucurie, către pace şi către viaţa veşnică şi pe această cale suntem invitaţi toţi membrii Bisericii lui Hristos în toate zilele vieţii noastre.

În toate vremurile, acei oameni cu daruri alese care şi-au jertfit viaţa pentru un ideal sfânt s-au bucurat şi se bucură de o cinste deosebită. În Biserica Creştină, cinstea aceasta deosebită are de la începutul creştinismului putere de dogmă, concretizată într-un adevărat cult, numit cultul sfinţilor. Sfinţii sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14-15). La loc de fruntre, printre aceşti prieteni ai lui Hristos se numără Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. De aceea în ziua de pomenire a martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) cuvântul cel mai potrivit pentru această prăznuire socotesc că este un fragment din epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel în care se spune: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; defăimaţi fiind, mângâiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4, 12-13). Vedem din aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel că ei şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu făcând din trupurile lor temple ale Duhului Sfânt. Ţelul lor în această viaţă era acela de a face întotdeauna voia lui Dumnezeu. Aşa se explică cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este câştig” (Filipeni 1,21). Cu alte cuvinte ei îşi doreau moartea pentru că aceasta îi unea cu Hristos pentru totdeauna, dar asta numai şi numai dacă era şi voia lui Dumnezeu. Dacă, însă, voia lui Dumnezeu era ca ei să trăiască şi să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, atunci ei asta făceau. Ba mai mult au pecetluit această lucrare misionară cu sângele lor