O ţară cu un nivel de trai foarte ridicat precum Luxemburgul are o rată a riscului de sărăcie mai mare decât cea a unor ţări cu un venit mult mai mic.

În SUA, rata sărăciei este definită în funcţie de aşa-numitul prag "absolut", stabilit la o anumită sumă - considerată a fi venitul minim de subzistenţă -, calculat pentru o familie formată din patru persoane. În 2008, acesta era de 21.200 dolari, adică 16.383 euro (înainte de impozite).

În Europa, începând din 2001 pragul este relativ: este în pericol de sărăcie individul al cărui venit reprezintă sub 60% din venitul mediu naţional echivalent (adică, venitul disponibil în familie împărţit la numărul de membri, folosind o formulă de economie la scară în care fiecare adult suplimentar valorează 0,5 şi fiecare persoană sub 14 ani - 0,3) - ceea ce în Portugalia înseamnă 883 euro/lună pentru un cuplu cu doi copii minori.

Folosind formula de calcul europeană anterioară, care se referea la 50% din venitul mediu, rata de sărăcie din SUA ar fi fost în anul 2000 nu de 11,3%, ci de 24% - prin urmare mai mult decât dublă.

Rata sărăciei "în stil european" depinde, aşadar, de venitul global al ţării. Ceea ce conduce la rezultate aparent paradoxale. cum se subliniază în "Counting the poor", Oxford University Press, 2012: "În ţările care sunt relativ bine sub aspect economic, unde venitul mediu a crescut într-o anumită perioadă, sărăcia relativă a sporit din cauza disparităţii crescânde. (...) Chiar dacă veniturile cresc pentru toată lumea, rata relativă a sărăcie poate creşte".

3.195 de euro îi despart pe săracii români de cei luxemburghezi

Carlos Farinha Rodrigues, într-o comunicare recentă, arată faptul că, în Luxemburg, un cuplu cu doi copii este considerat sărac dacă venitul său lunar este sub 3.417 euro, în timp ce în România acelaşi cuplu este sărac dacă deţine un venit de sub 222 euro. I