Din ce se aude, şi se aude bine, acordul nostru cu finanţatorii, creditorii externi, FMI, Banca Mondială şi Banca Centrală Euopeană, s-a convenit a se încheia. Amiabil!

Ceea ce nu e deloc rău ci chiar foarte bine, când auzi de cineva că nu mai are treabă cu vreo bancă, e minunat! Problema e că deşi acordul a fost închis, contractul nu e într-o situaţie similară, avem încă destule obligaţii, şi macroeconomice, şi fiscale, şi de privatizări dedicate. Poate că dobânda creditelor a fost formal suficient de tentantă, poate că termenii împrumuturilor vor fi fost alţii, dar tot ne întrebăm, uneori, de ce o fi ţinut atât de mult Ceauşescu să ne înfometeze crunt, ca acum în Coreea de Nord, pentru a plăti o datorie externă oricum sufocantă, suficient pentru a determina colapsul? Din această perspectivă, lejeritatea troicii creditorilor externi pare suspectă, cum să scape România dintr-o astfel de condiţionare, pe cursul de schimb, pe deficitul bugetar, pe rata inflaţiei?

Mai ales că, dincolo de statistica oficială, creşterile economice oficiale nu se prea regăsesc, deloc, în buzunarele românilor, toată lumea se bucură dar nimeni nu ştie de ce! Mai ales că, deşi unii susţin contrariul, de la 1 iulie ar urma să decoleze nişte scumpiri. Nu mari, dar destul de serioase pentru a deversa în cascadă, în toate costurile, de la pâine, la iahturi! Evident, iahturi ne cumpărăm mai rar, nu sunt întotdeauna proaspete! Costurile energetice sunt în schimb inevitabile, nimeni nu mai trăieşte în beci sau în grotă, deşi parcă nu am pune chiar pariu! Măcar pentru că, la o scumpire de 5 %, bulgarii au ieşit în stradă şi au forţat căderea Guvernului, iar la o scumpire de costuri generale de 15 % la noi, nu cade nimeni, nici măcar pe gânduri! Probabil de aia nu avem noi ceafa lată!

Dincolo de închiderea acordului cu FMI –care ar fi o veste bună dacă nu ne-ar aminti de maniera î