În construcţia ideii europene, Victor Hugo şi-a alcătuit un orizont de peisaje şi de cultură adecvat proiectului său geopolitic. Trebuie să te plasezi exact, din punct de vedere al teritoriului, pentru a sesiza unitatea culturală şi politică a spaţiului ales de scriitor. Este un teritoriu bipolar, organizat, pe de o parte, în jurul Parisului, şi, pe de alta, în jurul Rinului, inima Europei trecute şi viitoare. Două reţele destinate să se contopească, dar a căror diferenţiere şi tensiune generează istoria a ceea ce numim geopolitică.

În textele de călătorie şi, în particular, în jurul „Rinului”, publicat în 1842, se poate observa gestaţia ideii europene, cu grija de a proiecta timpul în spaţiu. Dacă dăm deoparte călătoriile din copilărie, făcute pentru a-l urma pe tatăl său, generalul Léopold Hugo, în campaniile napoleoniene, în Italia şi Spania, precum şi unicul voiaj spaniol, din vara anului 1843, se observă că, din 1825 şi până la sfârşitul vieţii sale, Victor Hugo a mers mereu în aceleaşi ţări: Elveţia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg. În cei douăzeci de ani de exil, atunci când părăseşte Insula Guernesey pentru a-şi petrece vara pe continent, tot acolo se duce, adică la Bruxelles, unde familia sa sfârşeşte prin a se instala. Pe scurt, locurile sale predilecte, în afara Franţei, trebuie căutate în preajma Rinului, chiar acolo unde Europa noastră occidentală de astăzi şi-a instalat centrele politice.

Din Franţa însăşi, cunoaşte aproape toate provinciile. Dar se află acasă la nord de Loara, de la Sena din Ile-de-France la Sena normandă. Plus două pasiuni, oceanul şi muntele înalt, care derivă tot dintr-o paradigmă septentrională. Acest câmp spaţial şi cultural, desenat de biografie şi de scrisorile de călătorie, pare, totuşi, foarte îngust în raport cu acela al mai vârstnicului său confrate Chateaubriand, care a voiajat până în America sau în Ţa